Radu Ceornea

Instagram

@raduceornea

Sabin Prodan: Cum ai ajuns să faci fotografie de arhitectură și de design interior? Ți-ai propus să faci o carieră în domeniu sau s-a intamplat?

Radu Ceornea:

Ceea ce fac eu în prezent, cu indulgență se poate numi fotografie de arhitectură. Sunt specializat și, drept urmare solicitat, în zona de fotografie imobiliară. Uneori și Airbnb… Fotografia de arhitectură reprezintă ”the next level” pentru mine, din punctul de vedere al specializării. În ce privește cariera, da, pasiunea mi-a devenit sursă de venit. Pot spune că de când am luat în serios fotografia m-am lăsat de muncă… Nu știu cine zicea asta, dar mare dreptate avea: “fă ce-ți place și nu vei mai munci o zi din viața ta”…

S.P.

Cum abordezi o ședință foto? Te pregătești dinainte, ai o anumită procedură, ceri un brief din partea clientului?

R.C. 

De fiecare dată când sunt solicitat îi cer cât mai multe detalii clientului , indiferent că este proprietar sau agent imobiliar.

Vorbim despre suprafețe, despre nivelul de finisare, despre staging și, nu în ultimul rând, trebuie să știu dacă proprietatea este locuită sau nu. În această situație încerc să programez ședința foto în intervalul în care sunt cei mai puțini locatari în proprietate. Sigur, trebuie să țin cont și de oră, de orientarea proprietății față de punctele cardinale, astfel încât să pot exploata la maximum lumina primită de la soare.

Foarte important mi se pare să aflu de la client și ce-și dorește să evidențiez eu în fotografiile pe care le fac. De multe ori proprietarii investesc bani mulți în finisaje scumpe, în piese de mobilier unicat, în băi spectaculoase, în bucătării ultradotate și în tot felul de elemente despre care ei cred că le pot ridica prețul de tranzacționare. Ei bine, eu trebuie să am grijă ca toate aceste “răsfățuri“ ale privirii să fie prezentate într-o lumină cât mai bună.

S.P.

Ne concentrăm la cum arată rezultatul muncii noastre, dar mai rar povestim despre ce se întâmplă în spatele aparatului. Cum arată o zi din viața ta de fotograf?

R.C.

Fiecare zi în care fotografiez este o zi specială pentru mine, orice ai înțelege din asta. Întotdeauna pornesc cu gândul de a “rupe norii”, de a face o treabă mai bună decât la precedenta ședință foto.

Interacțiunea cu clienții este foarte importantă pentru buna desfășurare a ședințelor mele foto. Dacă descoperim rapid punți de comunicare, reușesc să și înțeleg (măcar în linii mari) ce-și dorește să vadă în fotografiile făcute de mine. Asta ar fi situația ideală, care mi-ar ușura munca. Dar de multe ori primesc replica: “nu trebuie să-ți spun eu, știi tu mai bine ce trebuie să faci”. Asta ar trebui să mă măgulească, nu? De cele mai multe ori așa este, mă încântă, dar mă și pune la încercare. Pentru că, primind o astfel de replică, habar n-ai de fapt ce așteaptă omul ăla de la tine.

Și uite așa începe lupta cu tine însuți, lupta în urma căreia fotografiile oferite clientului trebuie să fie deasupra așteptărilor sale. Aș spune că lupta cu tine însuți trebuie să fie câștigată de client.

S.P.

Cum s-ar desfășura pentru tine ședința foto ideală?

R.C.

Simplu: ajută-mă să-ți înțeleg nevoile și dorințele și lasă-mă să lucrez.

S.P.

Când știi că ai tot ce îți trebuie într-un cadru? Poți descrie raționamentul sau pașii pe care îi faci înainte de a declanșa?

R.C.

Un cadru care mă face să apăs butonul trebuie să-mi placă. Nu am o definiție a cadrului perfect. Uneori, într-o compoziție echilibrată, poate nu primești lumina pe care ai dori-o. Apeși butonul, ce să faci? După aia o reglezi la editare. Alteori prinzi o lumină superbă, dar nu te satisfice compoziția. Strângi cadrul, lărgești cadrul, schimbi perspectivă, dacă schimbi perspectiva poate pierzi lumina aia superbă…

S.P. 

Abordezi diferit fotografia de arhitectură față de cea de design interior?

R.C. 

Poate greșesc, dar cred că dacă știi fotografie de arhitectură, știi și fotografie de design interior. S-ar putea să nu fie o relație reversibilă.

S.P. 

De când ai început să fotografiezi și până în prezent ai sesizat vreo schimbare, o evoluție, în felul în care fotografiezi sau în jurul tău?

R.C.

Totul se schimbă cu o viteză uluitoare. Și trebuie să ținem pasul cu schimbarea, altfel pierdem trenuri.

Am început să fotografiez pe film în anii ‘90. Aparatul meu școală a fost un Praktika cu obiectiv fix de 35 mm. După ce m-am familiarizat cu triunghiul magic (ISO, diafragma și timpul de expunere), am trecut la camere foto mai performante. Nu mi-am developat niciodată singur filmele. Le lucram la Kodak, la minilab.

Foarte rapid tehnica a evoluat și au apărut aparatele digitale. S-au împuținat filmele foto. Pe vremea aia credeam că niciodată fotografia digitală nu se va putea compara cu cea pe film, din punctul de vedere al calității imaginii.

Azi mi-am schimbat părerea… Cum percep schimbarea? Păi acum fotografiez cu gândul la editare. Îmi stabilesc dinainte etapele de editare și, în funcție de asta, trag. Sigur, a trebuit să învăț editare pentru asta. Partea drăguță este că tot timpul ai ceva de învățat, nu te plictisești și, vrei-nu-vrei, tot timpul apare ceva nou. Care nu neapărat îți ușurează munca, dar te ajută să obții rezultate.

S.P.

Cum vezi interacțiunea dintre client, cel care solicită să fotografiezi, și fotograf?

R.C.

Comunicarea e cheia. Nu-mi dau voie să presupun ce vrea clientul. Întreb până înțeleg.

S.P.

Care este rolul nostru? Au fotografiile un impact în felul în care este percepută arhitectura?

R.C.

Ca să-l citez pe colegul și amicul meu, fotograful Dan Călin, primul contact cu clientul este fotografia. Cred că fotografia reprezintă vectorul de comunicare dintre arhitect și clientul său. Și mai cred că noi contribuim într-o mare măsură la crearea unei imagini favorabile a produsului tranzacționat , fie că este un proiect de arhitectură, un ansamblu rezidențial, o vilă superbă sau un restaurant de mare clasă…

S.P.

Dacă ar fi să schimbi un lucru în ceea ce faci, care ar fi acela?

R.C.

Ce bine ar fi să pot da timpul înapoi…

S.P.

Ce anume te motivează în acest domeniu?

R.C.

Fiecare lucrare este specială, nu seamănă cu cea dinainte. Tot timpul ai parte de provocări, nu te plictisești. Totodată mă consider privilegiat pentru că am ocazia să văd deseori frumusețea în toată splendoarea ei. Nu mulți oameni ai muncii au norocul ăsta.

S.P.

Un proiect pe care ți-ai dori să îl fotografiez în mod special?

R.C.

Îmi place vara, îmi place marea, îmi place soarele, îmi place să mă dau cu barca pe mare. Velier sau catamaran. Și, cu toate că n-am pășit până acum pe o astfel de punte, mi-ar plăcea mult să fotografiez un yacht de cel puțin 50 de metri lungime. Și încerc să nu lipsesc de la nici un eveniment aviatic din București. Îmi plac enorm avioanele!

S.P.

În afară de fotografia de arhitectură, ce alt tip de fotografie faci sau ți-ai dori să explorezi? Ai vreun proiect personal la care lucrezi?

R.C.

Iubim cățeii. Și eu și Cristina, iubita mea. Avem mulți. Și dacă tot am atâta material didactic la îndemână, de ce să nu abordez fotografia canină? Mi-a venit ideea asta de curând, iar întrebarea ta mă motivează să încep.

S.P.

Surse de inspirație, fotografi pe care îi ai ca reper? Nu neapărat din fotografia de arhitectură și interior.

R.C.

Îi urmăresc cu interes și mare plăcere pe Nathan Cool, pe Barry Grossman, pe Brandon Barre, pe tine și pe Mihai Georgiadi. De la acesta din urmă, într-un interviu acordat ție, am aflat de Brandon Barre.

S.P.

Câteva cuvinte despre echipament? O fotografie ar fi suficientă, dar cum ți-ai descrie geanta?

R.C.

Cred că nu am nici mai mult, nici mai puțin decât colegii mei pasionați de fotografie : un Nikon Z6ii, un zoom 12-24mm f:4 de la Sigma, un all rounder 24-105mm f:4 tot de la Sigma, carduri, baterii, blitzuri Godox de diverse puteri, diverși modificatori de lumină, un gray card și, ultimul pe listă cu voia dumneavoastră, un trepied Manfrotto 055 XPro cu cap micrometric Manfrotto 405. Sigur, fiecare lucrează cu ce marcă preferă, în funcție de criteriile personale.

S.P.

S-a întâmplat să refuzi o ședință foto? Poți spune care a fost motivul?

R.C.

Da, s-a întâmplat de câteva ori să refuz lucrări. Am refuzat să fotografiez scene nepregătite. Dacă eram fotograf de presă sau de cancan poate „mă băgam”. Dar când în scenă sunt uitate mături, mopuri, găleți și mai primești și replica: „lasă că le scoți tu în Photoshop”, preferi să te lipsești.

S.P.

Care îți sunt temerile, înaintea unui nou proiect fotografic (dacă acestea există) și care este rutina de îmblânzire a acestora? Cum știe că e bine ce a făcut, în final, fotografic vorbind? Ce lecții ai învățat practicând fotografia de arhitectură? – de la Vlad Eftenie

R.C.

Le-aș spune mai degrabă emoții în loc de temeri. Înaintea fiecărui examen avem emoții, nu? Dar dacă știi materia și te concentrezi, treci cu bine peste ele, iei examenul. Fotografia are la bază reguli clare. Nu știu cât de stricte, dar clare cu siguranță. Dacă le înțelegi, eu cred că înțelegi cum e cu lumina. Dacă înțelegi lumina, înțelegi fotografia. Cum știi că e bine ce ai făcut? Cred că cel mai la îndemână barometru este aprecierea. Pe care o primești de la client (cel mai important) , de la colegii de specialitate și de la cunoștințele apropiate care știu cu ce te ocupi. Nu vreau să trec cu vederea recomandările. Până la urmă ele reprezintă cea mai bună confirmare că e bine ce ai făcut.