Andreea Cel Mare

Sabin Prodan:

Începutul. Cum ai ajuns să faci fotografie de arhitectură? Ți-ai propus să faci o carieră în domeniu sau s-a intamplat?

Andreea Cel Mare:

Acum zece ani mi-am cumpărat un aparat foto mirrorless mic, ușor, versatil, pentru a urmări activitatea artistică a fiului meu, care pe atunci studia pianul și actoria. Până la acel moment cochetasem cu fotografia doar în măsura în care este nevoit să o facă fiecare arhitect, fie în demersurile pregătitoare ale proiectului, fie, ulterior, în urmărirea lucrărilor pe șantier.

Cred că a contat enorm ușurința de folosire și portabilitatea acelei prime camere, dar și surpriza primelor imagini obținute, pe care le-am găsit mai mult decât satisfăcătoare. Ca urmare firească am început să fotografiez orice ființă, lucru sau loc care îmi transmitea un mesaj sau îmi provoca o emoție puternică. Inevitabil am ajuns să caut să surprind în imagini cât mai elocvente ceea ce mă preocupa cel mai mult ca arhitectă și bucureșteancă, starea patrimoniului construit.

Nu mă consider o fotografă de arhitectură, iar singurele amenajări interioare fotografiate au fost cele concepute de mine. Fotografiez cu predilecție arhitectura secolului XX, mă feresc de o redare abstractizantă și încerc să surprind contrastul dintre starea uneori avansată de degradare și potențialul imens de valorificare a unor clădiri neglijate. Incursiunile mele în spațiile comune și private ale orașului pot fi comparate cu cele ale unui detectiv, iar fotografia rămâne principalul meu instrument de investigație.

S.P.

Cum abordezi o ședință foto? Te pregătești dinainte, ai o anumită procedură, ceri un brief din partea clientului?

A.C.M. 

Am șansa să colaborez cu inițiatorii unor proiecte culturale sau proiecte editoriale importante și extrem de interesante pentru mine, ca arhitectă. Mă documentez temeinic înainte de a mă aventura pe teren: citesc textele pe care urmează să le ilustrez, parcurg, uneori la prima mână, foițe și calcuri din arhivele personale ale unor arhitecți dispăruți, studiez fotografii și documente de epocă ș.a.m.d.

S.P.

Noi, fotografii, ne concentrăm la cum arată rezultatul muncii noastre, dar mai rar povestim despre ce se întâmplă în spatele aparatului. Cum arată o zi din viața unui fotograf?

A.C.M.

Existența mi-o câștig ca arhitectă. Fotografia mă însoțește, de zece ani, în proiectele profesionale poate prea ambițoase – întâi doctoratul, apoi înrolarea în administrația publică – , oferindu-mi zi de zi suport, dar și momentele necesare de evadare. Port cu mine tot timpul un aparat foto și „împușc” oriunde, oricând, orice se impune, de la fizionomii sau gesturi inedite surprinse în troleibuz, până la arabescurile unor balustrade ascunse în adâncurile imobilelor în care mă furișez ori de câte ori dau, în drumurile zilei, peste o ușă întredeschisă.

S.P.

Cum s-ar desfășura pentru tine ședința foto ideală?

A.C.M.

Nu m-am gândit. Cred că ar fi plictisitor dacă totul ar decurge așa cum ne-am planificat. Inventivitatea se naște din disconfort și piedici.

S.P.

Când știi că ai tot ce îți trebuie într-un cadru? Poți descrie raționamentul sau pașii pe care îi faci înainte de a declanșa?

A.C.M.

Nu folosesc niciodată un trepied, tocmai pentru a avea libertatea deplină de a căuta unghiul din care să pot pune cel mai bine în valoare subiectul. Mărturisesc că nu raționez prea mult. Noi, arhitecții, avem o înțelegere profundă a spațiului și o abilitate dobândită de a compune, de aceea nu îmi este greu să stabilesc cel mai bun cadru care se poate obține într-un anumit spațiu și într-o anumită lumină.

S.P. 

Abordezi diferit fotografia de arhitectură față de cea de design interior?

A.C.M. 

Categoric. Situațiile sunt diferite, necesită abordări și echipamente diferite. Găsesc multă libertate de exprimare în fotografia de arhitectură, să nu mai vorbim de cea de mișcare. În schimb, consider fotografia de design interior restrictivă: sunt deja câteva viziuni personale acolo: cea a arhitectului, cea a designerului, cea a clientului. Nu rămâne prea mult loc pentru viziunea fotografului, care trebuie să livreze imagini perfecte, aseptice, recurgând uneori la un întreg harnașament de trepiede, obiective și lumini și dispunând în general de un spațiu limitat. Fotografia de design interior nu intră în sfera mea de interes, o consider mai degrabă aridă.

S.P. 

În anii de când fotografiezi ai sesizat vreo schimbare, o evoluție, în felul în care fotografiezi sau în jurul tău?

A.C.M.

Odată cu experiența au venit, firesc, o maturizare a stilului meu și o îmbunătățire a tehnicii, însă acestea s-au soldat cu pierderea spontaneității și candorii de la început. În ceea ce privește subiectul predilect, în acești zece ani am urmărit cu satisfacție o creștere spectaculoasă a calității arhitecturii noastre noi, și, în același timp, cu mâhnire, o agravare a stării de degradare a fondului construit existent, dublată de o lipsă profundă de înțelegere, în special din partea autorităților, dat și a proprietarilor imobilelor, a modului corect de a interveni.

S.P.

Cum te promovezi ca fotografă de arhitectură?

A.C.M.

Nu sunt un exemplu bun de urmat. Deși am achiziționat de ceva vreme un domeniu cu numele meu, nu am găsit până acum timpul necesar să pun la punct un site. Consider însă că am o bună vizibilitate de nișă, prin volumele de arhitectură pe care am avut șansa de a le ilustra, dar și prin revistele cu care colaborez constant.

S.P.

Cum vezi interacțiunea dintre client, cel care solicită să fotografiezi, și fotograf?

A.C.M.

O sesiune de lucru care implică deschidere și flexibilitate și din care ambele părți ies cu ceva învățat.

S.P.

Cum te raportezi la ideea de drepturi de autor și creditarea muncii tale?

A.C.M.

Anul trecut s-a întâmplat ca primarul unei localități să folosească una dintre fotografiile mele, fără să-mi ceară permisiunea, în scopurile propriei agende politice. Ulterior imaginea a fost preluată și de un cotidian central, cu indicarea eronată a sursei. Din păcate asta se întâmplă frecvent în România. Nu pretind decât să fiu informată corect despre unde și în ce scop va fi publicată o lucrare a mea și să fiu asigurată că autoarea va fi menționată.

S.P.

Care este rolul nostru? Au fotografiile un impact în felul în care este percepută arhitectura și designul de interior?

A.C.M.

Misiunea noastră are, în mod clar, și o componentă didactică. Fotografia intermediază relația dintre opera de arhitectură și public, oferind o cheie de citire, o explic(it)are a contextului, o descriere mai clară, uneori o privire critică.

S.P.

Ce te motivează să faci asta zi de zi, lună de lună, an de an?

A.C.M.

Pentru mine, ca de altfel pentru majoritatea fotografilor, e o formă de adicție. Ce-l motivează pe fumător să fumeze? Micile mele eforturi își găsesc zilnic mari recompense: am privilegiul de a pătrunde în locuri în care puțini ajung și de a privi lumea din unghiuri nebănuite. Fiecare ușă de intrare întredeschisă e o promisiune de a intra în peștera comorilor, fiecare ușă de terasă descuiată înseamnă o altă culme cucerită, de pe care să contemplu în voie orașul iubit. Mai este și bucuria confirmării, a recunoașterii. Dacă fotografiezi compulsiv nu înseamnă că ești fotograf. Însă atunci când munca ta devine vizibilă publicului și fotografii consacrați încep să te ia în considerare, nu îți dorești decât să devii din ce în ce mai bun. Odată cu prima carte de arhitectură în care am publicat fotografii, am cunoscut și imensa emoție de a lăsa în urmă ceva important, o contribuție la un bun cultural.

S.P.

Dacă ar fi să schimbi un lucru în ceea ce faci, care ar fi acela?

A.C.M. 

Mi-am propus să urmez cursurile unei școli serioase de fotografie și o voi face îndată ce voi găsi resursele de timp necesare.

S.P.

În afară de fotografia de arhitectură, ce alt tip de fotografie faci sau ți-ai dori să explorezi?

A.C.M.

Am explorat mai mult sau mai puțin toate genurile, iar fotografia de stradă este cea care îmi oferă constant destinderea de care am atâta nevoie. Visez să mă pot dedica, într-o zi, fotojurnalismului – singura formă a fotografiei care implică un puternic angajament social.

S.P.

Surse de inspirație, fotografi pe care îi ai ca reper? Nu neapărat din fotografia de arhitectură și interior.

A.C.M.

Urmăresc cu aviditate fenomenul global al fotografiei, și în special ceea ce se întâmplă la noi. Am avut și în perioada comunistă, avem și acum și continuă să apară atât de mulți fotografi cu o viziune puternică, revoluționară. Printre călăuzele mele în universul miraculos al fotografiei se numără Cosmin Bumbuț, Silviu Gheție, Oleg Tishkovets și Vadim Ghirdă. Cât despre fotografia de arhitectură, m-aș raporta la opera arhitectului-fotograf argentinian Javier Agustín Rojas, care mi-a oferit atât inspirație, cât și confirmarea unor idei și ipoteze proprii.

S.P.

Câteva cuvinte despre echipament? O fotografie ar fi suficientă, dar cum ți-ai descrie geanta?

A.C.M.

Cât se poate de ușoară, cu strictul necesar: un body, un obiectiv, o baterie de rezervă, un card de rezervă. În călătorii o completez cu un teleobiectiv. Folosesc rar setul meu full-frame, tocmai din cauza kilogramului în plus.

S.P.

Ai o întrebare pe care vrei să o adresezi următorului fotograf care îmi răspunde sau pe care ți-ai fi dorit să o am aici?

A.C.M.

Da, dacă s-a întâmplat să refuze o lucrare, și din ce motiv.

Andreea s-a alăturat în 2021 echipei Administrației Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic, pentru a se putea implica activ în protejarea patrimoniului arhitectural al Bucureștiului, și în promovarea celor mai bune practici de intervenție. Cadru didactic asociat al UAUIM, a colaborat în perioada 2017-2021 cu Departamentul Științe Tehnice la proiectul de anul V Reabilitarea fondului construit.

În continuare aveti o listă de publicații și expoziții în care apar fotografiile Andreei:

Cărți:

Dincolo de norme. Locuințe singulare în România comunistă, Irina Tulbure, Ștefan Ghenciulescu, Zeppelin, 2024

București 1890-1945. Ironwork. Bucharest, Dorothée Hasnaș, Ciprian Plăiașu, Editura universitară „Ion Mincu”, București, 2024

Uranus acum/Uranus now, Dorothee Hasnaş, Ilinca Păun‑Constantinescu, Ştefan Ghenciulescu, coord. Ştefan Ghenciulescu, Zeppelin, 2024

Goldstein Maicu. Vilele moderne. Constanța 1931-1940, Andreea Cel Mare, Mihaela Criticos, Radu Cornescu, Ciprian Plăiașu, coord. Dorothée Hasnaș, Editura universitară „Ion Mincu”, București, 2022

Horia Creangă. O Monografie, Nicolae Lascu, Ana Maria Zahariade, Anca Iliescu, Florinel Radu, ed. Ștefan Ghenciulescu, Diana Mihnea, Editura universitară „Ion Mincu”, București, 2019.

Reviste:

Arhitectura nr. 5-6/2024, „Vinul”

Arhitectura nr. 3-4/2024, „Automobilul și orașul”

Arhitectura nr. 1-2/2024, „Betoane de nisip”

Zeppelin #163, toamnă 2021, „Modernism. În continuare”

Zeppelin #156, iarnă 2019-2020, „Modernism. În continuare”

Expoziții:

Bucureștiul lui Eliade: expoziție interactivă, Muzeul Național al Literaturii Române; autor cercetare, consultant științific: Andreea Răsuceanu; curator: Cosmina Goagea; director de creație: Constantin Goagea, Zeppelin Design, 2021

Eu-Ro Alternativ, alături de artiștii Rone (pictură) și Dan Nica (sculptură), Galerie Fantom, Berlin, 2019