Vlad Eftenie

Sabin Prodan: Începutul. Cum ai ajuns să faci fotografie de arhitectură și de design interior? Ți-ai propus să faci o carieră în domeniu sau s-a intamplat?

Vlad Eftenie:

Am avut șansa să cresc răsfoind, analizând cu atenție reviste de arhitectură, albume de artă, șansa să aud muzică bună. De ascultat, am început să o fac mai tărziu, crescând, conturându-mi identitatea. Într-o familie de arhitecți ai toate șansele să te formezi “întru arhitectură”, să te hrănești cu artă și estetică încă de mic, să integrezi în ADN-ul bagajului tău cultural esențial ingrediente de cea mai bună calitate. Asta dacă ești receptiv, desigur. Reviste precum Arhitectura, Detail sau Japan Architect erau omniprezente în casă, descopeream arhitectura prin imagini, locuri de departe în care nici nu îmi imaginam că pot ajunge vreodată. Programul la TV conținea emisiuni de dimineață cu Iosif Sava, la radio ascultam cotele apelor Dunării în 5 limbi străine, încercam să îmi imaginez ce se întâmplă la Orșova sau la Baziaș, de fapt 🙂 .

Apoi, în clasa a 3-a, cu cartea lui Grigore Ionescu în faţă, am început să aleg diverse clădiri din imagini și să construiesc machete din carton, pentru trenulețul electric, oferindu-i un peisaj urban imaginar, un peisaj arhitectural presărat cu clădiri iconice. Învățam atunci instinctiv să simt proporții, să descifrez limbajul arhitectural de bază, relația plin-gol, elemente de morfologie arhitecturală și constructivă. Îmi plăcea foarte mult gramatica limbii române și mi se părea că exista o continuitate, o conexiune naturală cu gramatica limbajului arhitectural. Îmi traduceam pe înțelesul meu sau eram pur și simplu spontan, la nivelul unui băiat timid (dar îndemânatic și curios) de 10 ani, ceea ce urma să învăț la cursurile teoretice ale facultății de arhitectură, peste ani.

Și, esențial, au fost discurile cu poveşti. Pornind de la ascultarea atentă a unor voci expresive, sunete ambientale realiste și coloane sonore cu fragmente din muzica clasică, ochii minţii crează universuri complexe, încărcate cu emoție. Am ascultat probabil în buclă discurile Elecrecord, o vreme, până le-am știut pe dinafară. Culmea, niciodată nu sunau la fel, deşi, practic, știam să le recit, de la un moment dat. Atunci mi s-a dezvoltat imaginația, s-au pus bazele creativității. Și poate cel mai important (o spun cu mintea de acum), am declanșat conștientizarea faptului că ceea ce auzim, ceea ce vedem, sunt doar o poartă de acces către ceva mult mai vast, către lumi uluitoare, care așteaptă în invizibil să fie aflate, zămislite prin puterea imaginației, prin creativitate. Dacă reușești să exprimi ceea ce simți, începi să transformi o “informație” de bază în ceva mai bogat, expresie a trăirilor, experienței, vibrației, ceva ce poți oferi și celorlalți.

Cred că această introducere răspunde întrebărilor inițiale, chiar dacă o face indirect 🙂

S.P.

Cum abordezi o ședință foto? Te pregătești dinainte, ai o anumită procedură, ceri un brief din partea clientului?

V.E. 

Depinde de client și de situație, de obiectivul de arhitectură studiat. Recunosc, prefer să colaborez cu parteneri care îmi cunosc modul de lucru, de exprimare, cu care eventual am și o continuitate a relației profesionale, o “chimie” bună.

Îmi place când am mână liberă, din punct de vedere creativ. Pe de altă parte, nu cred că a fost altfel vreodată. Pot spune că, uneori, am simțit din partea unor clienți o teamă în faţa necunoscutului. “…Oare cum vor ieși imaginile? Oare va reuși să arate obiectul – mai frumos decât în realitate?”. Teama ar trebui să fie a mea, în primul rând, nu pot garanta nimic dinainte, nu există o rețetă a imaginilor de succes, pe care să o poți aplica oriunde, oricând.

Obiectiv, mă informez unde este amplasat obiectivul, ce destinație funcțională are, ce suprafață ocupă, ce vecinătăți are, încotro este nordul, ce finisaje, accentele principale, punctele forte. Ingredientul principal este lumina, modul în care aceasta pune în evidenţă volumele, suprafețele, materialele, contrastul, apoi sunt liniile de forță care conturează compoziții. Cu lumina, cu liniile importante, cu umbrele și reflexiile, cu tonurile și materialele poți crea poveşti vizuale de impact.

Am revenit la un moment la un obiectiv de arhitectură cu orientare precisă nord-sud tocmai pentru a putea prinde prima geană de lumină care mângâia fațadă sud, precis la ora 12. La 12 și 10 minute terminam deja ședința foto 🙂 , umbra balcoanelor pe fațada albă desena un pattern minunat, care conferea identitate clădirii, așa cum am simțit că aceasta va fi fost povestită prin imagini expresive.

Există însă un anumit “bagaj” de aflări foarte important, pe care l-am dobândit practicând fotografia de stradă, căreia m-am dedicat în ultimii douăzeci de ani cu pasiune. Aceasta m-a învățat să am încredere în instinct, în intuiție, să încerc să decodific eficient un context încă necunoscut, încărcat cu potențial, în căutarea “momentului de graţie”. Să simt unde ar trebui să mă aflu, ce ar trebui să descopăr acolo, cum pot identifica “punctul de staţie” ideal, cum “citesc”, cum decodific “semnele” unui loc și cum mă aliniez cu elementele dimprejur pentru a afla o poveste care așteaptă în invizibil să fie descoperită și adusă la lumină, să capete formă, corp, tactilitate.

Există astfel două apropieri distincte de fotografia de arhitectură: un prim pas este acela al explorării spontane a reacțiilor inițiale, lasând frâu liber emoției, căutărilor libere. Apar întrebări reflexive : ce caut aici, ce ar trebui să văd, ce nu văd încă, unde simt să mă opresc, spre ce simt să privesc?. Caut efectul “wow”, este o apopiere empirică, pur emoțională. De acolo adun energia primară, a uimirii, a mirării, a vibrației. Totul este spontan, bazat pe instinct, încerc să închid gândurile.

Din momentul în care gestul fotografic devine rațional, ceva se pierde. Poate o anumită dinamică, o sinceritate. Cunoașterea se bazează pe implicarea gândirii critice, spre identificarea unor concluzii. Imaginile capătă atunci greutate. Dar prea multă greutate se simte, imaginile devin rigide, suficiente, cel mult corecte și atât. De aici începe şi pot aprofunda o a doua etapă a studiului.

Cred că o imagine de arhitectură trebuie să confere, să sugereze o dinamică a obiectivului studiat. Lumea este în continuă mișcare, soarele și norii se mișcă, pulsul nostru este dinamic, aș vrea să simt acea mișcare subtilă, în ciuda volumelor statice. Cred că o imagine de arhitectură bună face privitorul să își dorească să fie acolo, în realitate. Cred în îmbinarea ambelor ipostaze – subiectiv și obiectiv, poetic și rațional, ale studiului fotografic, cu un plus de prețuire pentru prima etapă, aceea a reacției pure, spontane, în absenta cunoașterii. Aceasta este esențială, desigur, pentru aprofundare, pentru a contura un demers vizual temeinic. Știi când mai e ceva de spus, o simți. Căutarea neîmplinită pe de-a întregul are voce, sunt șoapte care se aud pe dinlăuntru și te îndeamnă să mai cauți. Știi când ai terminat atunci când simți că ai epuizat toate pistele, intuițiile simțite, aflate și cunoscute atunci.

Apoi vorbim și despre brief 🙂 .

S.P.

Noi, fotografii, ne concentrăm la cum arată rezultatul muncii noastre, dar mai rar povestim despre ce se întâmplă în spatele aparatului. Cum arată o zi din viața lui Vlad Eftenie, fotograful?

V.E.

Ziua bună se cunoaște de la răsărit, după lumină, după cum arată cerul. Sunt primele lucruri la care mă uit când mă trezesc devreme, în fiecare dimineață. De atunci pot estima cum va fi lumina pe parcursul zilei, atmosfera, pot trasa un contur emoțional. Când ştiu că am de pozat un obiectiv, fie local, fie în deplasare, îmi place să îmi pregătesc echipamentul, cardurile, bateriile, să fac un check-in complet. Verific distanţe, trasee, timpul necesar pentru a ajunge, timpul alocat sesiunii în sine.

Sincronizarea este extrem de importantă, gestiunea timpului. Sunt “setări” care țin de disciplina lucrului, esențiale pentru buna desfășurare a activităților. Aici este un contrast complementar cu libertatea creativă pe care sper să o pot avea la fața locului, ideal să aflu o stare de flux, atunci. Totul ar ieși perfect de la sine, fară să resimt un efort.

Efortul apare în căutarea inspirației. Dar dacă ai lumină bună, simți spațiul, locul, capeți o conexiune, totul se întâmplă de la sine. Ca arhitect, mai mult decât ca fotograf, e simplu când cunoști limbajul arhitectural și poți decodifica ceea ce vezi, poți separa pe planuri diferite “straturile” clădirii, ale locului, și reasambla prin intermediul stării emoționale pe care o capeți acolo. Așa cum un chef simte ingredientele pe care le folosește atunci când gătește, sau un compozitor simte armoniile și le redă cu ajutorul notelor muzicale. La fel de importantă este activitatea de selectare, de stocare, de editare a imaginilor, activități care pot ocupa mai mult timp decât fotografierea în sine.

S.P.

Cum s-ar desfășura pentru tine sedința foto ideală?

V.E.

Îmi ofer zilnic ședințe foto “ideale”, în plimbările prin oraș. Trebuie să iți antrenezi ochiul, simțurile, capacitatea de pătrundere a spațiului înconjurător în permanenţă, nu există o pauză a percepției. Este ideal când am sau cănd pot găsi lumină bună, când formele arhitecturale mă inspiră, când găsesc un punct nou de staţie, când pot să văd ceva nou, când simt entuziasm în interior, o vibrație care se cere exprimată și povestită prin imagine. Nu e musai să am timp suficient sau să pot cutreiera fară constrângeri sau restricții, deşi sunt avantaje când aceste lucruri sunt posibile.

Ştiu că imaginile pot avea intensitate atunci când e nevoie să am o reacție rapidă, eficientă, pentru a afla cât mai repede o esență a unui loc sau moment. Altminteri, apare gândirea excesivă și lucrurile devin previzibile, corecte și cam atât. Am avut parte de ședințe ideale, momente în care după un drum de o zi până la obiectiv, după o așteptare a unei chei pentru a intra, înainte ca soarele să coboare după coama dealului, să prind o fereastră de 10 minute de lumină de aur ideală, cu nori gri, uriași, pentru contrast. Practic, în acele 10 minute trebuia să răspund optim, cu efect maxim, chiar dacă aș fi putut avea, ideal, mai mult timp, în acea zi. Simt mai intens reușita unui astfel de moment din care poate că aleg o singură imagine, dar aceea e de copertă.

S.P.

Când știi că ai tot ce îți trebuie într-un cadru? Poți descrie raționamentul sau pașii pe care îi faci înainte de a declanșa?

V.E.

Lumină, linii de forță, volume, suprafețe, texturi, reflexii, siluete, “ingredientele” limbajului compozițional – le caut, le simt, mă las purtat de poezia lor, în căutarea proporției, a echilibrului, a armoniei. Toate acestea se simt, iar simțurile, la rândul lor, se antrenează în permanenţă. Mai ales simțul armoniei și echilibrului. Este foarte importantă conștientizarea, relația cu sine, ce și cum mănânci, cum respiri, cum te porți, cu ce oameni te înconjori, ce muzica asculți, ce te inspiră, cum triezi fluxul uriaș de informații care ne înconjoară pentru a selecta acele lucruri benefice, sau cel puțin unele care să nu fie nocive.

În lumea în care trăim, toate acestea determină în fapt, prin recurenţă zilnică, un mod de viață. Cum simți cadrul, ține de modul în care iți cultivi simțurile, ochiul, cum te asculți, cum știi să cauți locul cel mai bun din care să privești, cum identifici “semnele” care ți se arată, cum mergi pe urma lor, în căutarea micilor secrete ascunse. Tot ceea ce ești tu în momentul declanșării, întreg trecutul și prezentul devin convergente în vârful degetului care apasă butonul declanşator. Îți ţii respirația când o faci. Apoi totul continuă, o nouă buclă de spaţiu-lumină-timp-emoție se deschide, în căutarea consumării decisive, din “momentul de grație”. Am scris o carte despre acest mecanism, cititorii spun că e foarte bună :).  link ”Codul Fotografiei” – Vlad Eftenie

S.P. 

Abordezi diferit fotografia de arhitectură față de cea de design interior?

V.E. 

Le privesc ca definind un singur gen fotografic, acela al poeticii spațiului construit. Desigur, putem declina, în funcție de destinație și tipul spațiului, mai multe categorii vizuale. Mă inspiră locurile ample, luminoase. Problematica interior/exterior rămâne aceeași, cred eu.

E o chestiune de schimbare a scării. Cu siguranță, un interior poate sugera protecție, liniște, confort, calm, tactilitate.Depinde și de destinația spațiului, desigur. Un exterior poate fi tratat într-un mod mai “masculin”, în timp ce interiorul îmi inspira o esență a “feminității”, e un spațiu care “conține” un spirit. Exteriorul afirma o identitate, e o declarație. Interiorul e o șoaptă, un gând poate încă nemărturisit, dar care plutește în aer. Nu am mai făcut vreodată aceste distincții, cred că sună poetic și plauzibil :).

S.P. 

În anii de când fotografiezi ai sesizat vreo schimbare, o evoluție, în felul în care fotografiezi sau în jurul tău?

V.E. 

Totul evoluează, lumea e în mișcare, noi suntem în mișcare, ar fi ciudat să credem că e ceva care nu se schimbă. Cu fiecare nouă temă de studiu, cu fiecare fotografie realizată, învăț ceva nou, ceva se transforma înăuntru. Încerc să devin capabil să sesizez, să descopăr cu acuratețe o esență a lucrurilor pe care le întâlnesc. Planurile sunt infinite, niciodată nu știi, nu vezi ceva pe de-a-ntregul, sunt doar straturi pe care le dăm la o parte, fiecare declanșare o face posibilă pe următoarea, face posibilă o următoare aflare.

Chiar și acum, după 20 de ani, resimt o teamă de necunoscut, în fața unui nou job. Dar am învățat să las mereu sinceritatea să ia locul temerilor. Inspirația, atitudinea transparentă, adevărul propriu au avut mereu căștig de cauză. Aproape întotdeauna rezultatul a fost peste așteptări. Experiența fotografică, dincolo de producerea unui portofoliu de imagini, în cazul meu, capătă în general și o conotație în plan personal, ca nouă lecție, cu efecte benefice.

Când sesiunea foto este în fapt o nouă experiență de viață, presiunea obținerii unui anumit rezultat scade și te poți lăsa în voia spiritului creativ. El nu dă greș niciodată. Așa că am învățat să îmbrățișez temerea inițială ca fiind parte din proces (chiar dacă iniţial se resimte ca un disconfort real) și să merg pe firul lucurilor, cu încredere. Am mai fotografiat, iubesc să fac asta, mă simt bine când o fac, nu are cum să nu iasă bine 🙂 . Când imaginile rezultate oglindesc acest proces creativ, sincer, chiar ludic, ştiu că vor fi bune.

S.P.

Cum te promovezi că fotograf de arhitectura și design interior? – întrebare de la Moise Bogdan

V.E.

Veți ridica o sprânceană, nu mă promovez în niciun fel. Dar exist, mă dedic și încerc să influențez în bine mediul fotografic local de 20 de ani. Am scris cărți de estetică și filosofie a fotografiei. Fotografia de arhitectură nu este principala mea preocupare zilnică, o fac atunci când apare o cerere, o situație interesantă care presupune eventual și o deplasare într-un loc nou. Sau când e pur și simplu o provocare pozitivă.

Întâlnirea cu un posibil beneficiar nu este întâmplătoare, este o nouă ocazie pentru exersarea intuiției. Uneori, când am preluat solicitări din medii necunoscute, am atins şi laturi întunecate ale ipostazei relației client-fotograf din care am ales să ies amiabil și să încerc să nu repet experiența. România nu are o educație în sensul aprecierii și valorizării fotografiei de arhitectură (a fotografiei în general, mai bine spus) în afara mediului profesional (așa cum se întâmplă în Franța sau Germania, areale culturale pe care le cunosc). Desigur, nu generalizez, există și excepții minunate. Dar prefer să fiu selectiv. Site-ul www.vladeftenie.ro e o carte de vizită foarte bună, iar cel mai bun mediu este acela al recomandărilor din surse sigure și al colaboratorilor constanți.

Dacă întrebarea este însă una generală – da, este foarte important să iți faci cunoscută prezența și arta în mediul profesional, în spațiul public. Cel mai bine vorbește despre tine ceea ce faci. Dacă o faci cu dedicare totală și nu urmărești în niciun fel câștigul material (dar nici nu te subevaluezi), ești pe calea cea bună, totul vine de la sine, în timp. Ceea ce investești în pasiunea ta, în activitatea ta, în formarea ta continuă, se întoarce la tine sub forme care te ajută să crești. Este un proces organic, care ia timp și care necesită sinceritate faţă de sine, faţă de domeniul profesional și faţă de ceilalți.

S.P.

Cum vezi interacțiunea dintre client, cel care solicită să fotografiezi, și fotograf?

V.E.

E bine să asculți ce își dorește clientul (arhitect, agenţie, beneficiar). Există clienți informați sau care nu ştiu exact ceea ce vor. Uneori am trecut cu totul peste unele direcții, pentru a oferi ceva cu mult mai valoros, din punct de vedere estetic sau artistic. Alteori, mi-am dorit să surprind așteptările, oferind ceva în plus. Aici vine din nou întrebarea pe care mi-am adresat-o încă dintr-un început: în fotografia de arhitectură, care este relația dintre autor, “creatorul” și cel care “vede”, fotograful?

Cazul ideal surprinde o continuitate frumoasă, organică, pornind de la ce se dă, de la spaţiile făcute posibile de autor, să poți aduce din invizibil o poezie care devine posibilă doar prin ochii tăi, ai observatorului. Când spațiul arhitectural mă inspiră, stiu că imaginația prinde aripi. În cel mai neutru caz, încerc să realizez imagini corecte, ireproșabile. Dar ştiu când e ceva în plus acolo.

Am avut și interacțiuni pe care le pot numi “hazlii”, cu clienți neinformați (fără formare în arhitectură). Cineva m-a întrebat dacă pot face să nu se vadă clădirile, panourile publicitare, linia și firele de tramvai, mașinile, care anturau turnul de birouri în mediul lui de inserție aglomerat, că să iasă “frumos”. Am zâmbit și am realizat cele mai bune imagini posibile ale acelui obiectiv, în regim de urgență, cu șansa unei ferestre de soare la apus, cu reflexii minunate pe fațadă, cu lungă expunere pentru vehicule și tramvai, cu multiple alternative de punere în operă, de prezentare. Nu i-au plăcut 🙂 . Știam că mai bine de atât nu se poate. Îmi place, desigur, când aud “wow”, ca feedback. De aceea e important să triezi cu cine, în ce context colaborezi.

S.P.

Ce este mai presus: viziunea artistică a fotografului sau dorința clientului? Cum găseșți echilibrul între cele două și cum eviți micromanagement-ul impus de client? – întrebare venită de la viewcatchers

V.E.

Echilibrul, în general, este foarte greu de obținut. Știi să îl cauți, dacă știi cum arată, cum se simte. Pentru aceasta, relația cu echilibrul și cu armonia trebuie să fie preocupări de zi cu zi, pentru un artist, pentru un arhitect, pentru un fotograf. Pentru oricine, aș putea spune, în fapt. E important ce faci în fiecare zi, cum sculptezi relația cu sine, cum privești, cum și ce asculți, cum filtrezi relația cu realitatea cotidiană. Trebuie să înveți să asculți oamenii, locurile, ce se aude și ce nu se aude, să simți ceea ce nu se vede, dincolo de ceea ce poate vedea oricine. O stare de contemplare continuă și conștientizarea faptului că e mereu ceva de aflat, de descoperit, de arătat – sunt stări care te pot însoți zi de zi, pe care înveți să le iei cu tine, le lași să facă parte natural din viața ta.

Mai presus, pentru mine, este să mă simt bine făcând ceea ce fac. Atunci ştiu sigur că fac bine acel lucru. Dincolo de dorințe, gânduri, setări prealabile, dacă te poți conecta cu spiritul unui loc, iese ceva mai presus decât ți-ai imaginat tu sau clientul. E un caz ideal, desigur, încerc să îl fac posibil cu fiecare nouă ocazie. Pentru asta mă antrenez în fiecare zi. Trebuie să fii și puțin psiholog, bun comunicator, negociator, apoi foarte mult artist, să ai încredere în ceea ce știi că poți face bine. Toate acestea se câştigă în timp, cu experiență, învățând din greșeli, ajută conturarea relației cu clientul.

S.P.

Cum te raportezi la ideea de drepturi de autor și creditarea muncii tale?

V.E.

Mă raportez foarte precis: unde este cazul, ajut clientul să înțeleagă ce poate și ce nu poate face – legal, dar și etic. Mereu predau mult mai multe imagini în portofoliu, sub pretextul că dacă tot au ieșit mai multe imagini bune, e bine să se bucure clientul de ele, la mine s-ar odihni într-un folder pe hardisk și atât. Acolo unde există o relație pur comercială (unde clientul nu înțelege domeniul, deci există riscul să nu respecte ceea ce fac), fie nu agreez să colaborez, fie mă asigur că toate aspectele importante sunt acoperite prin contract, cu precizie. Acolo unde există deja o colaborare de lungă durată, termenii sunt, desigur, mai relaxați, fiecare știe ce are de făcut, când, până când, cum, în ce context.

S.P.

Care este rolul nostru? Au fotografiile un impact în felul în care este percepută arhitectura și designul de interior?

V.E.

Absolut! Observatorul-fotograf este un mediator, “traducător”, dacă vrei, între un mediu codificat, acela al spațiului arhitectural, și expresia sa poetică. Mesajul nu e musai să devină simplu/simplist/accesibil, ar fi chiar trist. Dar un observator-fotograf va facilita mereu accesul la o poetică a spațiului pe care viziunea sa o face posibilă, transformând sintaxa și morfologia spațială în versuri cu potențial seducător, nu musai cu rimă sau într-un format ușor de înțeles, de decodificat. Imaginile au un rol în educarea privitorilor.

Expresivitatea fotografiei de arhitectură pendulează de altfel între rațional și poetic, între realism și subiectivitate, acest interval cu posibilități infinite definind percepția. În timp și cu mult efort, un mediu social, cultural poate fi educat întru respectarea domeniului fotografiei de arhitectură. În spațiul românesc, suntem încă la început, deşi se fac paşi frumoși în acest sens.

S.P.

Dacă ar fi să schimbi un lucru în ceea ce faci, care ar fi acela?

V.E.

Tehnic vorbind, probabil ar trebui să încerc o promovare mai eficientă. Filosofic vorbind, tot ceea ce fac intră sub incidenţa firescului, atrag natural ceea ce investesc în ceea ce iubesc să fac. Cred că exista un echilibru sensibil acolo, poate că nu ar trebui forțat (schimbat) nimic.

S.P.

Ce te motivează să faci asta zi de zi, lună de lună, an de an? – întrebare de la Dragoș Manea

V.E. 

Pasiunea, modul în care fotografia, imaginea, sunt instrumentele cele mai eficiente pentru mine pentru conectare și comunicare cu lumea dimprejur. Fotografia îmi oferă un scop și un sens oriunde m-aș afla. Pot formula ca sfat: când nu știi ce să faci sau ce se întâmplă, fă o poză, te va ajuta să iți dai răspunsuri mai târziu. Când simți ceva intens, fă o poză, va ieși fantastic. Mă motivează formarea continuă. Niciodată nu vezi, nu simți suficient de profund, de intens, de nou, de neașteptat. Ești mereu undeva, sigur, dar cu practică, cu dedicare, te poți antrena să fii mai bun mâine. Am învățat asta din tenis, de la Nadal și de la Alcaraz. Nu sunt doar cuvinte frumoase, este un adevăr pur, exersat. Privirea, intuiția, capacitatea de a simți nevăzutul, vocea interioară, toate se pot antrena și pot evolua zi de zi. Îți poți da seama că ești pe calea cea bună atunci când reușești să vezi ceva nou, să simți ceva diferit, să descoperi un nou strat al realității într-un loc prin care treci în fiecare zi.

S.P.

Există un proiect pe care ți-ai fi dorit/ ți-ai dori să îl fotografiezi? Din țară sau din afară.

V.E. 

Da, îmi spuneam odată că meseria ideală este să fii fotograf de arhitectură pentru resorturi și destinații de lux din ţările calde, așa cum vedeam niste cataloage uluitoare de la Club Med, sau – mai puțin călduros, dar uluitor – catalogul cu toate traseele de hiking din parcurile naționale norvegiene. Cineva a fost acolo și a realizat acele imagini minunate:). E bine să fii cineva. Cred că mi-ar placea să realizez making-of ale șantierelor marilor birouri de arhitectura din lume. E magic să poţi asista pe viu la crearea unor noi legende ale arhitecturii construite.

S.P.

În afară de fotografia de arhitectură și design interior, ce alt tip de fotografie faci sau ți-ai dori să explorezi?

V.E.

Cum spuneam, m-am dedicat îndeosebi genului fotografiei de stradă, aflării momentului de grație, a convergenţei elementelor care țin de relaţia Spaţiu-Lumină-Timp-Emoție-Moment de graţie, circumscrise prin ceea ce am numit “Codul fotografiei”. Este un gen fotografic care m-a acceptat aproape, poate și prin natura mea duală.

Curiozitatea nemărginită, nevoia de a fi mereu în mișcare, rațiunea și emoția, imprevizibilul și pașii programați, creativitatea liberă și rigurozitatea se îmbină natural prin viziunea mea fotografică, aparent fară efort. Mi-am dat seama la un moment dat că cele mai bune imagini sunt acelea realizate în momentul în care am închis complet gândurile, în care m-am lăsat în voia a ceva necunoscut, spontan, imprevizibil. Am aflat apoi că se cheamă “starea de flux”. Din momentul în care știi cum se simte, încerci să o cauți în ceea ce faci. Când o găsești, e semn că faci bine ceea ce faci. Când rămâi doar cu gândurile, nu e semn bun, mai trebuie să cauți. Gândurile aduc totul la dimensiunea a ceea ce ești tu în acel moment, nesemnificativ la scara a ceea ce există de fapt acolo, în afara noastră, și care ne cheamă, ne așteaptă la o întâlnire cu rol revelator.
Mai practic fotografia de peisaj, ocazional portretul. Iubesc să contemplu zarea, marea sau Dobrogea îmi sunt adesea parteneri de explorare.

S.P.

Surse de inspirație, fotografi pe care îi ai că reper? Nu neapărat din fotografia de arhitectură și interior.

V.E. 

Muzica e sursa mea principală de inspirație. Cu muzica mi-am făcut educația emoțională esențială, încă de adolescent, ascultând și încercând să înțeleg sensul unor versuri uluitoare, care sunau extraordinar de apropiat, câteodata identic, cu ceea ce simţeam eu în interior şi nu ştiam cum se cheamă. Sau să înțeleg de ce mă atrag anumite armonii. Muzica bună, ca de altfel orice lucru bun, nu se epuizează de la prima ascultare, de la primul contact.

Există un bagaj de sensuri pentru care trebuie să crești că să îl poți accesa, în timp. Se dezvăluie pe măsură ce devii capabil, mai profund, mai receptiv. Muzica celor de la Pink Floyd, armoniile luminoase ale lui Pat Metheny sau opera lui Brâncuși îmi sunt repere culturale. În fotografie am rimat cu Cartier Bresson, Helmut Newton. Designul industrial, ideile marilor designeri mi se par surse excelente de inspiraţie, de învățare. Mă inspiră oamenii pasionaţi de ceea ce fac, indiferent de domeniu, au un licăr în privire atunci când povestesc ce iubesc să facă, ce îi animă, ce îi înflăcărează.

S.P.

Spre final câteva cuvinte despre echipament? O fotografie ar fi suficientă, dar cum ți-ai descrie geanta?

V.E. 

La ședințele foto de arhitectură merg cu format full frame cu obiectiv cu corecție de perspectivă și un wide luminos, cu un format aps-c, cu wide și tele, când e nevoie iau un micro 4:3 cu un tele puternic, dronă acolo unde este necesar și posibil, telefonul mobil e nelipsit. Câteodată ies imagini mai expresive cu acesta, modul de lucru e mai relaxat, studiez unghiuri, câteodată spontaineitatea și viteza de reacție pot crea un rezultat mai atrăgător din punct de vede vizual, mai natural, mai firesc.

Nu sunt adeptul codificării vizuale excesiv intelectuale, din contră, cred cu tărie în poezia firescului. Arhitectura nu este o fortăreață accesibilă doar unor inițiați, ar trebui să poată deveni un loc de viață cotidian prietenos, cuprinzător, memorabil, cu care să putem crea și cultiva conexiuni personale, emoționale. Dincolo de comunicarea vizuală, o fotografie de arhitectura bună mă face instantaneu să vreau să fiu acolo, în realitate. Stai, mă întrebați despre echipament 🙂 . E bine să ai carduri libere, baterii de rezervă, numerele de telefon ale celor care iți pot asigura accesul, acordurile necesare. Geanta foto conține acele echipamente care mă pot ajuta să mă exprim într-un mod optim.

S.P.

Ai o întrebare pe care vrei să o adresezi următorului fotograf care îmi răspunde sau pe care ți-ai fi dorit să o am aici?

V.E. 

Care îi sunt temerile, înaintea unui nou proiect fotografic (dacă acestea exista) și care este rutina de îmblânzire a acestora? Cum știe că e bine ce a făcut, în final, fotografic vorbind? Ce lecţii a învăţat practicând fotografia de arhitectură?