Cosmin Dragomir

Sabin Prodan: Începutul. Cum ai ajuns să faci fotografie de arhitectură și de design interior? Ți-ai propus să faci o carieră în domeniu sau s-a intamplat?

Cosmin Dragomir:

Fotografia pentru mine a fost mereu o parte din profesia de arhitect și nu întocmai un scop în sine. Nu mă consider un fotograf și nu văd cum aș putea scoate “fotografia” din “arhitectură” cum ar veni. Nu văd asta ca pe un handicap, dar nici ca un avantaj. E un fel de a te manifesta profesional, un instrument de explorare, de cunoaștere, prin intermediul unui mediu cu adevărat fascinant în sine.

Cred că primele imagini publicate s-au întâmplat undeva prin 2007 când eram încă student. De atunci începând, am avut un noroc imens să explorez și să “relatez” apoi multe din lucrările remarcabile din arhitectura noastra contemporană.

Toată aventura asta a fost ca o școală pentru mine și sper că “am dat înapoi” fotografic măcar o parte din ce am învățat profesional. Am avut la început 10 ani de practică fotografică foarte aglomerată și ulterior am început treptat să reduc din timp, lăsând loc proiectării.

S.P.

Cum abordezi o ședință foto? Te pregătești dinainte, ai o anumită procedură, ceri un brief din partea clientului?

C.D. 

Când vine vorba să surprinzi un obiectiv fix cu foarte multe variabile imposibil de controlat, pregătirea preliminară ajută enorm. E vorba aici de a înțelege cât mai mult din obiectiv înainte de a ajunge la fața locului și, odată ce se întâmplă asta, să ai în spate cât mai multe informații și noțiuni venite de la arhitect pe care să le probezi. Prefer să îmi conturez o strategie și o viziune despre cum să abordez subiectul înainte de a ajunge acolo.

S.P.

Când știi că ai tot ce îți trebuie într-un cadru? Poți descrie raționamentul sau pașii pe care îi faci înainte de a declanșa?

C.D.

Este evident un proces individual, cu multe variabile care cu greu se poate încadra într-un algoritm sau rețetă. Odată ce ai înțeles ideile arhitectului autor, încerci sa relatezi o poveste, inevitabil prin filtrul propriu, luând în primire obiectivul așa cum este el perceput, folosit și interacționat, probând intențiile autorului și în același timp înțelegând limitările și contextul în care a fost creat.

Momentul declanșării vine de multe ori pe un fond calculat și programat, în rolul unui observator invizibil deliberat și atent poziționat care lasă loc desfășurării diverselor manifestări specifice locului, dar alteori este spontan, urmărind interacțiunea oamenilor sau a diverșilor factori externi cu clădirea. Fiecare program de arhitectură în sine, fiecare clădire necesită un răspuns pe măsura ideilor și problemelor puse în discuție.

Extrem de valoros și direct proporțional cu calitatea rezultatului fotografic mi se pare timpul alocat explorării fotografice. În primul rând prin oferta variată de realități la care este expusă clădirea și care pot fi surprinse și apoi consider că arhitectura ascunde de multe ori o realitate complexă și o multitudine de lumi care necesită timp pentru familiarizare.

Cu excepția unor programe de arhitectură specifice, prefer să evit drumul ușor și foarte popular de a privi fotografia de arhitectură exclusiv prin perspectiva interacțiunii oamenilor cu clădirea. Este evident mult mai facil si mai atractiv spectacolul uman față de realitatea mult mai ternă a spațiilor și mediului construit, dar e doar un aspect și nu toată povestea.

S.P. 

În anii de când fotografiezi ai sesizat vreo schimbare, o evoluție, în felul în care fotografiezi sau în jurul tău?

C.D. 

Nu vreau să sune ca o lamentare de tipul “pe vremuri…”, dar avem în prezent o societate mult mai conștientă de rolul arhitecturii și influența pe care care o are în viața lor.

Ceea ce erau câteva excepții acum 20 de ani, o mană de clădiri noi remarcabile realizate doar în marile orașe și mai ales în ciuda contextului, prezența arhitecturii de calitate devine în ziua de azi ceva mult mai apropiat de ce interpretăm ca firesc. Asta evident că facilitează enorm activitatea unui domeniu codependent ca fotografia.

Pe de altă parte, arhitecții înțeleg din ce în ce mai mult importanța fotografiei de arhitectură, fie prin rolul de arhivare a efectelor muncii lor, fie ca scop secundar sau chiar principal câteodată al întregului proces.

S.P.

Care este rolul nostru? Au fotografiile un impact în felul în care este percepută arhitectura și designul de interior?

C.D.

Fotografia de arhitectura rămâne un mod esențial de diseminare a informației în era noastră. Este cea care formează generații de arhitecți, modelează idei și rămâne fundamentul culturii vizuale a fiecăruia. Cred că nu poți rămâne indiferent la aspectul ăsta atunci când declanșezi. E vorba de a fi conștient, mai ales în această eră a aparenței și iluzoriului, că generezi piesele de puzzle constituente.

S.P.

Surse de inspirație, fotografi pe care îi ai ca reper? Nu neapărat din fotografia de arhitectură sau design interior.

C.D. 

Probabil nu voi surprinde pe nimeni dacă aș enumera pe Ezra Stoller, Balthazar Korab și Helene Binet dintre numele “legendare” ca surse de inspirație, iar dintre contemporani apreciez foarte mult Rasmus Norlander si Simone Bossi.

S.P.

La final câteva cuvinte despre echipament? O fotografie ar fi suficientă, dar cum ți-ai descrie geanta?

C.D. 

Când timpul și locul permite, prefer liniștea lucrului pe planfilm – în prezent cu un Toyo VX125 și câteva obiective Scheider și Fujinon. Altfel în lumea digitală de bază e un Cambo Actus cu un Sony în spate și obiective Canon TS sau format mediu. Toate stau la locul lor pe un trepied mai înalt decât mine și un cap cu reglaj micrometric. Totul e foarte modular și adaptabil unor scenarii variate.